Mura-mi-ati varza!

Muierile astea de la muncă fac mişto de mine şi de huzurul ce, aparent, mi-a căzut pe cap odată cu domnul. De exemplu, azi am venit la birou cu mâncare adusă de la doamna viitoarea soacră cu ocazia vizitei pre-Christmas.

După concluzia lor că „E clar, nu mai faci nimic, ori găteşte bărbac-tu, ori soacră-ta!“ şi răspunsul meu scuipat „Fierbe invidia în voi!“ le dau pe la nas cu varză murată.

Şi se arată o doritoare, de strigă din fundul scaunului: „E tocată?“, numai să aibă alta ce-i răspunde: „Nu, c-a fost bărbac-su plecat şi n-a avut cine să i-o toace!“ I-auzi! Bă, nene, cât noroc pot să am, fi-mi-ar ruşine!

Miros dubios

Domnul mi-a spus aseară că miros a friptură de vită în vin. În cele din urmă, că mă făceam că nu înţeleg, a început să mă lingă pe faţă. La mişto, sotto.

Sper că este de la crema bio fără parfum de faţă şi nu de la şunci. Plus că amândoi ne-am întors neregulamentar de înfometaţi de la sală. Şi că vitele nu prea calcă la noi în domiciliu.

A venit luminaaaaa!!!

Fac un efort şi mă transport foarte incomod cu metroul pân-acasă de zici că sunt fata lu’ Esca ce n-a văzut transport în comun la viaţa ei până nu s-a distrat obligat cu troleul. Pe scurt, domnul şi-a permis o scutire de la sarcina destul de zilnică Militari-Pţa Victoriei şi retur.

Susnumitul, trântit estetic în canapea, aştepta startul spre sala regulamentară de marţi, sau joi, whatever; în concluzie, next step o ardeam chill pe FB şi WC cu şosete în picioare (pentru sală merg şi alea purtate gen opt ore la work), când realitatea strigă la mine de dincolo de uşa de la intrare, din hăurile scării de bloc: „Luminaaaaa! A venit luminaaaaa!!!“ Ba pe-a mă-tii, zic, că eu plătesc factura online. Şi, ca ultimă soluţie, poate şi domnul să dea un bună seara şi să ia factura la nevoie şi la lumină.

Aşa că, liniştită, trag un comment pe FB, trag apa, îmi trag chiloţii pe mine, trag o spălătură grozavă pe mâini – că de picioare ne ocupăm după sală – şi femeia cu lumina tot n.a ajuns la uşa mea. Zici că venea cu lumina de la Paştele de acu doi ani. Avea restanţă la sport de o bătea melcul la spălat pe dinţi.

Un intermezzo: sunt în ce-am apucat să trag pe mine – chiloţii, remember? şi 1/2 din echipamentul de sală, recte tricoul. Şi-aş fi debutat cu primul crac de pantaloni imediat, numai că mi.a sărit uşa dezolantă de la intrare din ţâţâni (păstrată la deruta prădătorilor de cămine îndestulate): „Luminaaaaa!! Zbang-zbang!“ (onomatopee pentru cum făcea uşa).

Eu mă uitam la domnul cu pantalonii în mână, el se uita la mine, cu mâna-n pantaloni (nu mai reţin, dar dă bine la text), amândoi cu ochi rotunzi, eu cu FMM pentru doamna în cap (vezi acronimul de pe mess) şi cu subita impotenţă în băgat picioarele în &%¤#¤&%¤#¤#¤%-epsilon de pantaloni! Aşa că m-am dus la uşă ca atare: gen string beach-wear.

Crăp uşa cât să intre lumina efectivă de pe hol şi capul doamnei cu lumina odată!
„Lumina! Indexul!“ (am contorul în casă, FMM again)
„Îl pun pe net!“
„Ziceţi-l pe ăla pe care l-aţi pus!“
„Păi, n-am apucat luna asta!“
„Păi, hai, să vedem cât e!“ (se propteşte cu umărul şi tabelul în uşa dezolantă)
„Păi, sunt în chiloţi, doamnă!“
„Păi, nicio problemă, aduceţi-mi un scaun!“ (din ce în ce mai la mine-n casă)

Serios? Gen să mori tu? Credeai că nu mă pot crăcăna, de la tanga, să mă sui să citesc indexu, ha? O strâng cu uşa şi-o închid. – „Aveţi răbdare!“ M-am îmbrăcat, m-am suit, am citit. Ies pe sală, voyeurista plecase mai departe, la alte lenjerii intime, probabil. Îi strig indexul. Nu l-a înţeles. Îl repet. Acum, toată scara ştie cât am consumat eu la lumină luna trecută.

La vreo două zile după, s-a luat lumina. Nu cred că a avut legătură cu chiloţii mei, că n-am avut nici apă caldă câteva ore. Doar aşa, de context.

Când eram eu tânără…

…aveam issues de adolescentă tulburată, slavă Domnului! Am şi-acu, dar se cheamă middle-age crisis, dacă e după buletin, but who’s counting? Dar să mor dac-am deranjat pe cineva – în afară de familie, ofc, care se consideră victimă colaterală by default – în cursul crizelor de identităţi de-a lungul pubertăţii hormonale!

De obicei, mi le consumam autist în bibliotecă sau suspect de nepotrivită vizual între cinci-şase rockeri pletoşi pe-o margine de vermut la 50 porţia. Cam asta era cu defulările dezechilibrelor hormonale în public. Şi, cel mult, poate mai striga vreo babă după mine: „Nu te coci, maică, în pantaloni de chele pe arşiţa asta?“ Deci n-am enervat iremediabil pe nimeni, zic.

Mergem într-o seară, eu şi domnul, ca toţi muritorii , cu autobuzul prin oraş. Gen, s-o mai ardem studenţeşte măcar în weekend, când avem timp să ne mai închipuim lucruri. Într-un 336, se bulucesc la mijloc bătrâni şi nişte purtători de copii în braţe, în intense vociferări. Jurnalistă curioasă sunt eu dacă nu mă bag în seamă?

Dintr-o întinzătură de gât elucidez sursa animozităţii: o fetişcană ocupase un loc pe scaun, în aglomeraţia studenţească & mai old-school de duminică seară, care se întorcea în masă din Centrul Vechi, după datină. Asta era jumătate din problemă; cealaltă jumătate erau Converşii ei care au ocupat scaunul de vizavi.

Adică junica respectivă s-a tolănit efectiv pe două locuri faţă-verso şi-o ardea impasibilă la vociferări, cu căştile în urechi. La pariu că nu rula nimic în ele? Cum, frate? Idri to the rescue! Păi, n-ai cum altfel, se strică echilibrul dintre bine şi rău pe planetă.

Îi zic domnului:
„Mă duc! Ce-i cu nesimţirea asta?“
El: „Du-te! Vrei să vin cu tine?“
„Nu, frate, mă descurc!“
Încolţesc junica politicos: „Îmi dai voie să stau, te rog?“

Fata – blank. Credeam că mă pun cu vreun pui de emo, o fizionomie desfigurată de răutate şi machiaj prost; dar fetiţă cu chip mai delicat şi inocent ca ăsta n-am mai văzut de mult. Ce plm fac acu, k m-a împresurat mila? But, on second thought, ce plm e în capul ei s-o ardă atât de scârbă pe mijlocul de transport în comun al tuturor călătorilor? Reiau:

„Alooo, n-auzi? Vreau să stau jos!“
Ochii mari la mine, urechile înfundate de căşti, gen! Trăi-ţi-ar faţa aia bucălată fără riduri, că tot nu vrei să te mişti!
„Ai bilet pe două locuri?“
Primul semn de viaţă din fundul scaunului: „Da!“
„Serios? Dacă mi-l arăţi, te las! Dacă nu, hai, dă-te! Lasă-mă să stau jos, sunt obosită!“ (mi s-a moleşit aura de la pizza din Centrul Vechi ).

Cred k îi tremurau pupilele în apă de şoareci când şi-a tras bulanele de pe scaunul ocupat abuziv. M-am aşezat, dar n-aveam stare, nici oboseală. Corul de babe din picioare fredona hitul de succes la orice oră: „Bine i-a făcut! Numai mă-sa e de vină, ce educaţie i-o fi dat?!“

Fac ochii roată şi-o ginesc pe-o doamnă, care ar îndeplini standardele de vârstă şi epuizare ca să-i cedez scaunul. „Doriţi să luaţi loc?“ Dacă-şi ţinea mâna la gură, cred k se tăia în „nu“-ul pe care mi l-a răspuns. Să moară politeţea, s-a întors lumea cu kuru-n sus! De plictiseală, mă semesez cu domnul rămas în fundalul aglomerat din picioare.

După patru staţii, junica descendează, atmosfera se destinde. Îmi bâzâie telefonul şi de la peluza lui 336 mi se dă de ştire: „Aia de-ai întrebat-o tu dacă vrea să stea jos era mă-sa!“ Nuuu creeeed! Serios? Şi, oare, tac-su respira greu? Că, altfel, nu-mi explic de ce junica n-a primit până acum nişte palme consistente la domiciliu pentru un comportament reţinut în public? Iar mamă-sa părea atât de decentă. Ce-o fi fost în sufletul ei când am întrebat-o dacă vrea locul tocmai smuls de sub Converşii lu’ fii-sa, nu-mi imaginez…

Attending Sunday

Cum e duminica, de obicei? Ori ai venit rupt din club şi o sari din calendar pe stilul somn întins până next week, ori e pe stilul lazy-Sunday reptilian la TV cu închidere şi dezmeticire în ceasul al 12-lea la vreo terasă şi cafea, eventual în Centrul Istoric, la semnat condica mondenă.

Ei bine, nu. Ekipaţi gen boschet lejer de travel am încercat să veseli purcedem spre provincii apropiate, în quest de plăcintă cu mere in-law homemade. Şi s-a întâmplat în felul următor:

1. Prima impresie în parcare: ne-au furat casetofonul din maşină. Blaupunkt, boss. Plus cutia feţei, din torpedou. În rest, tot în ordine: geanta cu acte, pantofii – cam jegoşi, true – de schimb pentru muncile lui domnu la câmp, sculele de pescuit, ştampila de firmă, nişte cash de tablă scuturaţi din portofel – nu s-a mişcat nimic în rest. Au încuiat curat şi liniştit şi s-au dus cu domnul. Care stătea de pază, probabil. Încercăm recuperarea dispozitivul electronic în târg.

2. A doua impresie în Lehliu Gară: amendă pentru viteză 238 lei plus 3 puncte. La replica: „Tot dvs., domnu poliţist? Că mi-aţi mai dat vreo trei amenzi tot aici, tot pentru asta…“, organul l-a sfătuit pe neastâmpăratul şofer să pună amendă de la amendă şi să achiziţioneze o staţie de maşină, cu care să nu-l mai prindă radarul. Jur că a fost unul din momentele în care am plâns pe dinăuntru – pe dinafară îmi curgea machiajul lejer de duminică – pentru lipsa reportofonului din poşeta lejeră de duminică. Nu mai spun nimic, am punctat la faţa locului către scaunul din stânga.

3. A treia impresie la Bâlciul din Călăraşi: românul va avea întotdeauna un atavism strong in attending reunions în miros de mici şi lanţuri de aur peste tricou D&G. Cu multiplă părere de rău că luasem deja prânzul într-o incintă fără aspecte festive de gen – dar cu vizibile urme de kitsch în fântâna de ciment cu raţe şi boboci de plastic într-o liniştitoare actualitate plutindă – am făcut la bâlci un fel de window shopping pe lângă terasele cu diverse părţi anatomice animalice tresărind pe grătar în toiul sfârâielii.

Nu mă dezic de istoricul meu recurent în Bâlci attending în copilărie. Drept pentru care, am dat un RSVP Yes la o tură de maşinuţe tamponante, cu un rain-check pentru vata pe băţ şi gogoşile sotto generatoare de anti-corpi. All in all, am ieşit pe plus, cu un tuci de fontă pentru mămăligă, o tavă pentru „raţă pe varză“ – citez din aspiraţiile de viitor ale domnului, şi o sculă pentru răzuit legume, după ce am asistat la un show-case de gen performant de un ţigan încercuit de o rază de 1/2 m fulgi de varză tocată.

A fost o duminică activă. Şi, pe principiul de bază „totul se întâmplă cu un motiv“, iese şi-o parte bună din furtul casetofonului (Blaupunkt, boss): my latest Sven set CD era înăuntru. Întru propăşirea muzicii electronice de calitate, dragi hoţi, sper să sharuiţi!

PS În spiritul gurmand de weekend, am halit 1/2 sul de plăcintă cu mere până să intrăm pe autostradă la retur.

Suc de roşii ratat

Noi, aicea, la revistele de femei şi slăbit, scriem despre o grămadă de treburi pentru tinereţea veşnică şi silueta asemenea. Eu, cel puţin, testez pe pielea mea cam tot ce scriu şi citesc, în măsura posibilităţii de timp şi de voinţă. Mai nou în cinematografe, testez şi pe pielea lui.

Colega Andreea mi-a scos în calea online cura cu suc de roşii. Cum să nu-mi ridic în slăvi dietetice blenderul primit cadou de la ai mei, cu ocazia celor 30 de ani împliniţi şi a unei cereri inocente şi pur informative dacă nu cumva există pe-acasă un blender care stă degeaba, gen? Ei bine, exista.

La domiciliu, am prezentat, cu multă însufleţire şi strategie, ideea noului regim în continuarea eforturilor deosebite depuse în locaţia de fitness, fără să accept drept la replică sau variante alternative de cină. Zis şi făcut vreo opt roşii terciuite la aparatul-minune, cu ceapă verde şi nişte brânză on the side, ca să nu ne deprimăm culinar de tot, gen.

Groaznic absolut pe stilul suferă baba la frumuseţe rău de tot! A rezistat eroic şi politicos. Orişicât, mi-am propus să perseverăm în roşii cu fitness sau fără, drept pentru care am lansat iar ameninţarea tomată când am fost întrebată ieri, în drum spre casă, „şi noi ce mai mâncăm diseară?“. Cum, frate??!! Gen, nu ne-am înţeles sau cum??

Intru în casă, văd nişte tenişi puşi altfel decât i-am lăsat de dimineaţă, la plecare – zic sunt nebună, că n-are cum şi, în general, eventualii hoţi nu-ţi rearanjează încălţămintea în hol; mi-a mirosit a treabă suspectă, zic o fi de la vecini. „Am o surpriză pentru tine“ şi nici n-apuc să mă gândesc că unde, că sacoşe n-are şi ce-o avea prin buzunare, când uite masa aranjată, cu tot cu flori & stuff.

Din cuptor mirosea peştele dietetic, pe care-l aştepta la cotitura mesei cea mai dietetică salată de rucola din lume, cu cea mai dietetică pâine neagră şi cele mai dietetice flori în vază! „Că ştiam că ai treabă, să nu mai stai să găteşti etc. (aka chestii drăguţe)“. Şi eu am fost în stare să gust acest festin dietetic şi discurs dulce doar cu: „tu, de fapt, ai vrut să scapi de sucul de roşii, nu?“

Genuflexiuni la muzeu

Continuu seria de întâmplări în cuplu, văd că prinde la public. Mai ales la ăla feminin, care mai are o şansă acum să mă înghită, măcar social.

Sunt low de tot cu energia şi m-am gândit, pe principiul “dar din dar se face Rai”, că sport din sport se face muchness – pentru cine a văzut ultima variantă de Alice in Wonderland, aşa mi-am direcţionat interesul spre o nouă sală de fitness, dacă tot am terminat cu dansurile de stradă şi mocăciunile primite pe la serviciu, gen full-option la World Class şi nişte latine de societate prin Dorobanţi.

Actually, omu meu adusese-n vorbă o punere în formă pe stilul sincron aproape de casă când eu aveam deja deoparte o opţiune de locaţie fit, pentru când va să vie ziua de ieri, fix cea mai potrivită să ne apucăm de treabă, fiecare pe aparatele lui.

Aşa că, după ce ne certăm îndestulător – 90% mesaje released by me spre destinatarul-el, decât retur – despre cum ar trebui să arate ţoalele de sport în public, se ajunge la concluzia că – pe sistemul cel mai deştept cedează (guess who, nu artistul) – în cazul în care eu voi aproba outfitul de fit, să ne continuăm demersurile chiar în seara cu pricina.

De unde, la breakfast, hotărâserăm de comun acord-eu că mă returnez cu metroul, să-mi fac încălzirea pentru sală gen, am reuşit să încălzesc doar scaunul din dreapta până-n faţa blocului; de unde am stabilit că sărim peste cină direct în izmenele de fitness, am sărit fără jenă la poveşti nemuritoare pe marginea unei ciorbe. Băi, bună, de altfel. Şi ciorba.

De unde eram so pumped up pe psihic şi echipament k rupem norma la transpiraţie atletică, am reuşit doar să ne plimbăm de mânuţă până la locaţia de fitness, în scopuri turistice şi de contractare abonament, în caz că evaluarea iese pe plus. Astfel încât, ca la muzeu, Peleş în special – că ne-au încălţat în cipici de pânză – am făcut turul facilităţilor din incintă, am făcut mişto de cele cinci pagini de regulament de ordine interioară şi ne-am făcut abonament. De mâine.

De ieri ne-am luat o îngheţată. Că tot trebuia să sărbătorim cumva prima mişcare la sală.

Penitenţă online

Am cel mai bun bărbat din lume. Şi cine vrea să zică: “Orice cioară îşi laudă puiul” să-şi dea doo ca să stea liniştit şi să citească.

Mă trezesc absolut futută-n cur – n-a fost cazul şi nici timp pentru situaţia la propriu, dar mă trezesc futută-n cur de toate problemele pe care mi le fac într-o dimineaţă normală în doi: iar vrea să mă ţină-n braţe cu “bună dimineaţa” când eu mă grăbesc să pun masa; iar mă pupă expansiv pe mufarina mea machiată, ca să-mi mulţumească pentru cafeaua potrivită, pe care şi-o toarnă direct pe kiloţi în decursul luptelor de calmare a monstrului matinal Idriceanu; iar îmi destabilizează freza fixată cu fixativ când coborâm de gât drăgăstos cu liftul.

Well, sunt groaznic de uptight dimineaţa. Mă trezesc înaintea Pământului numai ca să-mi fac tabieturile de babă de una singură. E drept că tu, în urma mea, te scoli cu cafeaua la nas, cu omleta la micul-dejun, cu hainele la dungă şi pantofii la expoziţie piesă! Dar poţi să le vezi numai p-astea?

Că, între timp, eşti ridicat cu forţa dintre cearşafuri – dacă nu, ajungi odată cu ele pe sârmă, la aerisit, eşti trimis la baie chiar dacă n-ai nevoie – numai să nu stai în calea fericirii mele organizatorice de la prima oră, obligat să-ţi faci siesta după breakfast aka să nu dea dracu să mă atingi în timp ce mă dezbrac-îmbrac pentru partea de show din afara domiciliului. Din păcate, acasă I’m true only to my habits. Gidrixu de la petreceri stă si el cuminte la uşă, că poate şi-o ia c-a intrat încălţat!

Şi dacă rezişti să-ţi faci şi drumul până la serviciu tot cu mine, continuăm cu distracţia: traficul mă disturbă cumplit şi înscenez o întreagă piesă de teatru modern cu clasicii idioţi care dorm cu succes la semafor, de parcă au verde la somn. La work te iau pe sus în mess, ca nu cumva să-ţi ieşi din ritm. Bineînţeles, în acelaşi timp îmi pare nespus de rău pentru dimineaţa stricată, dar nici cu restul zilei nu-mi dau silinţa să repar nimic.

Aşa că renunţ să mă mai cert cu mine – oricum nu primesc decât zâmbete şi pupături online – şi mă duc să-mi consum pseudo-nervii în curăţat castraveţi pentru salată. Iar când, pseudo-calmată, revin de la bucătărie, încerc, din nou, o tendinţă de enervare, că n-am unde să-mi pun prânzul pe birou. E ocupat de un buchet degajat de floarea-soarelui, de zici că A2 pe tastatura mea trece.

Întreb femeile de prin birou cum au urcat florile până la cinci – se arată revoltate “că cine altcineva ţi le putea trimite??” Hooo, gataaaa! Din două linii bruscate de mess confirm provenienţa şi povestea buchetului. Iar lucrul major care mă blochează acum e cum plm mai pot eu să-mi fac toate crizele cu disciplina şi organizarea??!!

Eu n-am grijă de flori niciodată, să mi le dai e mai rău decât să iroseşti orzul pe gâşte şi Gucci-ul pe cocalari. Dar pălăriile astea galbene au avut parte de tratamentul luxury, powered by guilt, probabil. Astăzi n-am la mine toate cuvintele katerinkoase, nu pot să-ţi desfăşor o poveste detaliată despre cum încerc, zi de zi în doi, să-mi ţin zenul la cote optime. Cert e că nu abandonez. Sigur nici el, că de ieri am grijă de un trandafir roşu de excepţie.

Cu Sven în delegaţie

N-aveam absolut niciun plan de concediu acu vreo lună. Cash puţini, lumea combinată plănuia clasic o Grecie, soră-mea nu voia să se mai antureze la o Italie ieftinache masomenos, nicio perspectivă senzaţională. Until I saw it on FB.

Prietenul meu de bază, contul Sven Vath Official (adică el însuşi, cum ar veni) anunţa petrecerik în trei săptămâni la şugubăţul Cocorico din Riccione, locaţie să zic doo fluierături distanţă de Rimini, unde voiam s-o combin, din nou, pe soră-mea la plajă. N-am avut cu cine.

După un scurt struggle cu mine însămi şi contul bancar aflat absolut la cură de slăbire, ne-am hotărât: Sven merită toată atenţia şi putinţa. Mulţumim pe această cale prietenului wizz care a cedat elegant pentru doar EUR 120 un bilet tur-retur cu paporniţă heavy-weight inclusă. Şi, mai ales, lui No.2, care a rupt din fondurile bursiere de Harvard ale nepotului El Cezere ca să se rupă mătuşa la petrecerik plasată absolut nepotrivit între salariile de la Sanoma.

Next step: called Italy. Făcea bine, la o pastă, la un cico. Combinaţia la hotel a fost gata, cele trei săptămâni de aşteptare la fel, dă-i drumu Idri to the airport. Am compensat check-in-ul lesnicios cu explicaţii anevoioase la poliţia de frontieră pentru lipsa de asemănare între mine asta şi mine aia din buletin, paşaport şi permis. Cu promisiuni de înnoire acte la retur românesc şi răspunsul clasic: „Nu, n-am lentile de contact!“ am trecut spre scan desculţă de mega-platformele care puteau cică ascunde arme de ucidere în masă. În masa de seară, poate, că micul-dejun l-am rezolvat circo loco la domiciliu şi la prânz voi fi pe plajă. Da n-ai, frate, ce să te înţelegi cu poliţia română!

Am lovit plaja şi cu trei euro jumate pe băiatul cu şezlonguri pe la 11, cred. M-am revanşat cu soare toată ziua şi-o insolaţie mică, de control, toată noaptea. E ok, eu şi pielea de pe picioare ne-am împăcat după doo serve de FPS 50 cremă de faţă, de altfel. No harm with all the fawl. Era joi. Sâmbătă n-aveam de gând să semnez la club cu bube la genunchi. Nu se face.

Şi-am fost debarcată la miez de noapte în bariera Cocorico, m-am pus spăşită şi răvăşitoare la coadă, m-am anturat cu lumea ca să par de-a casei – cred că nivelul meu sub-basic de italiană m-a sabotat niţel – şi-am luat o piatră-n gură la primul pas în incinta absolut fascinantă: main room cu o mare piramidă în vârf, titilla (second room) pentru petrecerici de maximă intimitate, nu mai zic de alte doo pupitre răspândite pe parcurs. Curgeau seturile în paralel ca echipa de gimnastică a României la Montreal în ’76: nota zece.

În căutare de loc nemarcat cu “Vietato fumare” ca să trag un slim, ajung într-o grădină interioară, gen cum ai creşte trandafiri în lobby-ul de la Kristal. Într-o discuţie anevoioasă multi-lingvistică despre prohibiţiile fumatului în club, mă anturez cu doi băieţaşi localnici, cred că singurii din incintă care mă băteau la cifrele din buletin. By the way, la ăştia intri la distracţie de la 16 ani. Nu ştiu exact de la ce înălţime.

Ăştia doi mi-au ieşit în cale ca apostolii distracţiei. Nu glumesc, exact aşa îi chema în versiune românească: Luca şi Matei. Şi cu mine trei. Oamenii, veterani de Cocorico de prin ’94/95. I-am rugat să stăm sub pupitru, că ăla-i locul meu la Sven. Au zis că acolo se îngrămădeau în tinereţe, acum nu-i mai ţin urechile, dar dacă insist eu… Insist. Hai! Mi-am şi făcut loc. Sven nu intrase şi Maurizio Schmitz o ardea atât de chill, gen sub răsărit la Mamaia, că nici n-o ştiam s-o dansez pe asta. Şi nici boxele nu se treziseră de tot. Luca zice ai răbdare. Am avut: Sven mi-a luat timpanele la traforaj. Înghiţeam din amigdale ca la decolare bruscă. “Is it loud enough?”, râdeau apostolii. Da, frate, o pun clar de ţiuuuuu în urechi, ca amicul sorinake după trei zile de 1 mai pe boxă. Bun de tot.

Din aventurile următoarelor următoarelor 8 ore spicuim: i ragazzi italiani s-au impresionat de programul meu artistic în condiţiile unui consum simplu de apă plată, spre deosebire de localnicele lor, bete absolut p¤%ă; plus condiţiile de vârstă înaintată la loc de joacă haus; am fost poftită la un cocktail şi-un praf pe faţă la zona VIP – săru-mana, dar nu să nu irosim orzul pe gâşte, am fost plimbată la baia bărbaţilor pentru colecţia SS2011 travestiţi absolut delicios costumaţi, şi în toată povestea asta am fost Georgia, că adevăratul şi lungul meu nume nu se află în indexul onomastic italienesc.

Italienii, ca la fotbal: scandau cu mâinile pe sus şi tricourile-n cap. N-a plecat unul până a dat soarele prin piramida din tavan. Efect senzaţional de dispersie a luminii prin prismă, numai la optica de-a noua aveam gândul! Sven îşi făcea şi el un plan de mic-dejun la domiciliu around 7, dar l-au întors aştia din drum. Efect de masă productiv la Cocorico, să mai vin. A mai pus juma de oră şi sănătate. Ne-au direcţionat ca la cinema spre ieşiri. În urmă, deja făceau curăţenie. Apostolii mei deja plecaseră spre casele lor italieneşti. Mi-am luat rămas bun singură de la Sven.

Oamenii se scurgeau spre parcare. Absolut imensă şi cu iarbă, numai bună de after câmpenesc. Ceea ce unii au şi organizat. Zic să trag nişte cadre de amintire, până-mi vine maşina. Evident, o prea-blondă cu ochi prea-albaştri nu poate trece uşor printre prea bruneţii italieni. Astfel încât am devenit: “un angel abbassato di cielo” – zi, să mori tu, ahahaha! – roiau italienii pe stilul “dame un baccio” – haaaai, breeee, că nu sunt pupătoare de profesie! )

Mi-a venit maşina, am strâns prăvălia foto şi ochii la soare şi am tăiat-o spre barieră înapoi. În urma mea nişte unii de gât cu alţii şi cu toate tricourile la curea, se destabilizau urlând: “Georgiaaaa, dove vaaaai????” Eee, n-am ştiut cum se zice “în cur!” pe limba lor.

Îmblondirea scorpiei

Ca orice item care ţine de viaţa mea, şi culoarea părului ce-l port a devenit temă de controversă. Dacă-mi place shaorma cu de toate şi distracţia cu prietenii, n-am cum decât să-mi asum consecinţele, dragă Doamne, popularităţii: toată lumea îţi caută-n coarne, dar şi-n freza cea nouă.

Astfel încât a fost o uşurare că n-a trebuit să-mi folosesc replicile alea naşpa după ce-am postat pe FB ultima ispravă a părului meu, care se dă din ce în ce după atitudinea mea de copil zen şi s-a făcut blond. God save the queen & Idri de bancurile de profil!

Deci feedback-ul a fost îmbucurător: doar doi itemi din panelul testat, cu circumstanţe grave de conservatorism, s-au dat de gardul părerii de rău. Lasă, bre, să fi vindecat eu foametea din Somalia şi stabilitatea antimateriei, şi să fie părul meu blond ultima problemă de pe to do listul lui God.

Ca să ne înţelegem şi cu cine susţine încă recurenţa acestei nuanţe pe capul meu: sunt blondă în premieră, în ciuda memoriei colective a poporului român care ţine minte eronat că Antonescu a fost all bad eu şi bălaie la păr vreodată. Într-adevăr, până la bătrâna vârstă de 28 de ani, mi-am purtat culoarea naturală de şaten-deschis-roşcat, imposibilă combinaţie, la care-am renunţat pentru negrul cu care bitchy am dat peste gură duşmanilor până de curând. Când am scăpat de el cu foarfeca şi-apoi cu 6 (a se citi bine “şase”) ore de coafor într-un trip decolorant spre blondul de succes de azi. :d

Actually, aici voiam să ajung: în afară de cavalcada neaşteptată de evenimente care au încununat cu succes şi surpriză drumul meu spre – stai aşa că vine imediat – 30 de ani, am dat pe calea asta de un om care mi-a scos din cap prejudecăţile faţă de bancurile şi de viaţa, în general, de blonde. Când m-am dus eu prima oară la Cristina Grama, la Salon Fason şi mi-a dat-o că ar trebui să mă blonzesc, n-am ştiut cum s-o iau pe moment, decât clasic, dar în capul meu: “pleacă, mă nene, că n-ai nimerit-o”.

M-am perpelit apoi o lună cu păru-n două ape până mi-am făcut curaj. M-am înfiinţat într-o dimineaţă la Fason cu doo poze A4 blonde print-color HP laserjet cum face toată lumea, ca să iasă fix ca-n capul meu. De cele mai multe ori, situaţia dă cu mucii-n fasole. De data asta, după, again, 6 ore de decolorat şi operaţii anexe, m-au scos fetele de la Fason giugiuc! Poza A4 era minciună. Idri a descoperit culoarea vieţii!

Astfel încât voi enumera, pe scurt, prin ce-am trecut de la schimbarea majoră de look:
- doamna cu salata verde din piaţă m-a ţinut minte şi m-a tras de umbrelă a doua oară – good thing, în sfârşit nimerisem un soi senzaţional

- am trecut pe lângă un ex aşezat la un cico în centrul vechi şi nu m-a recunoscut – again, good thing, k n-aveam timp şi chef de recuperat anii în vorbe

- m-au umplut oamenii de complimente de mi-am făcut provizii până la iarnă, cine ştie cu ce culoare ajung până la Crăciun.

Bonus: bancurile cu blonde m-au atins abia razant – deocamdată; de park nu erau suficienţi okii, toată lumea se beleşte acum şi la păr şi, după cum mi-a aruncat cineva, acum mi se permite orice, iar dacă se întinde gluma ca Hubba-Bubba la baloane, pot oricând plusa cu vocea: nici măcar Fasonul n-a avut cum să mi-o blonzească.